Prăbușit

Nu mai contează
nimic
acum
oricum
visul meu
și-a luat zborul
fără ca măcar să fi apucat
a decola...

Derivă
și mințile mi s-au pierdut
într-un somn prelung
întunecat
fără vise
fără liniște
fără mine...

Te-ai dus
și o dată cu tine
și eu m-am rătăcit
-din nou-
pe meleaguri străine
dar atât de dureros familiare
din care
de data asta
nu mă mai pot culege...

S-a dus
și pactul l-am pierdut
-sau aproape-
dar ce mai contează?
nimic din ce-i distrus
nu mai pot lipi
să nu se vadă...

N-o să se vadă,
nici eu nu mă mai văd.
Mai bine-
tac.

Gărgăuni

E senin.
Chiar și-așa,
îmi plouă-n cap.
Mă bate gândul
de-o plecare,
dar și de-o leneșă visare
într-un colț uitat
de-acasă
unde șobolani mai urlă
greierii se-ascund
și fură
uleioase-amprente moarte,
toate visele uitate,
aruncate,
renegate,
înlănțuite de păcate...
Roade molia din mine
o ultimă dorință,
în fine,
și aia măturată
sub un preș de altă dată,
pătat de cafea și mucegai,
într-o zi aiurea
(parcă) de mai,
zdrențuit prin alintare,
făcut praf de o mustrare
și s-a dus...
și gândul de plecare
și ultimul nor de pe soare,
s-a-nvârtit și roata mică,
mi s-a scurs viața-ntr-o clipă
m-am uitat
din nou
se pare
într-un alt chanson...
Ce stare!

Ard și atât

Mi-am luat câmpii
și-apoi le-am dat foc
totuși
am o senzație amară
că buruienile au rămas
undeva sub pământ
scotocind-
poate în Hades-
după
un diamant pierdut,
o speranță de mai bine
și atât.
Poate voi căuta
(cândva)
să-mi sting câmpii,
să-mi uit buruienile
și să-mi înfing picioarele
într-un alt nămol.

Dar mereu e poate
și atât.

O seară cu I

I e cam ciudată. Mi-a spus, într-o doară, într-o seară somnoroasă, printre frunze furtunite, mai mult amorțită- sau poate ciufulită- decât decisă (dar sigur impulsivă) că vrea să se mute, să se alipească de cine vrea și cu asta basta! Dar, din păcate, nici ea nu știe în ochii cui vrea să se piardă, de dragul cui să moară sau să bată mai tare. I-am spus: -Cu o așa stare nu vei ajunge la mare depărtare și te vei supune unei inimi și mai reci. S-a posomorât
(evident) și s-a-ngropat în perne rupte- sau puf, cum ea le numește- și-a înecat amarul și m-a ignorat. De acum, când e obosită,
nu o mai întreb, ci o las să hoinărească pe frunze ruginite, pe lumânări topite, spre zări infinite sau nicăieri...

Sentimente și poduri arse

Azi
m-am îmbătat de o stare
bizară tare
și,
pe neanunțate,
mi-am dat palme sentimentelor.

Știi podurile alea pe care le-am ars?
În seara aia
când,
disperată,
nu știam ce să mai fac
ca să nu mai emigrez?
Am trecut înot
spre toate malurile
până am rămas
fără răsuflare,
fără rațiune.
fără mine...
Am ajuns în țara de dincolo -
dincolo de amintiri,
dincolo de răni,
de aventuri...
de dincolo de mine.
Nu aveam-
și încă nu am-
un drum de întoarcere,
un drum de înaintare.
Mă rătăcesc
într-un cerc vid.

Nu mă întreba unde sunt.
Nu am coordonate.

Iar sentimentele,
pălmuite,
pălite,
le-am lăsat
într-un sac pricăjit,
rupt și maronit,
pe cel dintâi mal,
ca ele să poată scăpa
și zbura
și alerga
unde vor dori.

Dacă iubirea mea va ajunge
vreodată
pe malul tău,
dacă vei reuși a o prinde,
te rog,
atât de fierbinte
cât obrajii vor permite lacrimilor să fie,
nu îi mai da drumul,
ține-o captivă!
E singura-
dintre toate-
pe care nu vreau să o știu rătăcită
și nici chinuită
în al meu vid murdar.

Printre picături

Am avut-o larg deschisă pentru o vreme, încercând să alung frica, la început furișându-se timidă, dar apoi intrând galopând, îmbâcsind tot aerul din camera ponosită, și să-mi admir vechea prietenă. 

Am urmărit vântul cum îmi mângâia draperia verde, în dungi, șoptindu-mi îndrăzneț: ,,Nu vei reuși. Niciodată nu vei scăpa de noi.”. Nu l-am lăsat să se plimbe prea mult pe lângă urechile mele.

Sunetele, ca spargerea unor tobe gigantice, m-au cutremurat cu totul. Cred că până la urmă astea au fost piesa de rezistență. Am privit pe geam, încercând să găsesc tunele ce zbierau în depărtare, dincolo de pătura întunecată. 

Umbra unor spirite se zbăteau să treacă de plasa subțire, bătută în cuie pe cadrul ferestrei. Le vedeam conturul. Reflectoarele ce se aprindeau și stingeau brusc erau de mare ajutor.

Am întors privirea când am început să le aud râsul murdar și mai ales atunci când ochii sticloși, pofticioși m-au luat în vizor. 

Încă un zgomot tulburător. 

Am închis fereastra. 

Pentru prima dată după foarte multă vreme mi s-a strâns frica sub pielea care se încrețea cu fiecare picătură.

Furtuna nu trebuie admirată astă seară.

O sclipire de nebunie

Totul a început cu o sticlă amărâtă de apă plată, la 0.5 L, al cărei capac nu îl puteam deschide. Apoi m-ai purtat pe niște străzi îmbârligate și eram din ce în ce mai singuri, iar eu începusem să îmi imaginez sfârșitul undeva după următorul colț. Dar ai fost mai mult decât amabil să mă lași în fața blocului teafără, doar cu un sfert de creier amorțit.

    Când am ajuns în fața unghierei, rotocoale de valuri sărate au început să-mi răcorească obrajii înfierbântați. Nu mai suportam. Degetele nu mai ascultau comenzile nici dacă încercam să le dau peste cap. De fapt, creierul nu mai era demult prezent. Se făcuse scrum undeva pe drumul acela strâmt și prăfuit către înțelepciune, un drum pe care prea puțini se mai aventurează. Partea proastă era că și inima se pierduse undeva pe coastele altei lumi, pe o față străină a vreunei stele.

      Și uite așa am ajuns în acest loc, în care mi s-a spus că mă voi distra de minune, iar eu i-am crezut, lăsându-mă convinsă de zăbrelele roz de la fereastră. Ce bine că măcar elefantul nu a uitat să mă viziteze zilnic, rămânând exact așa cum îl știam: mustăcios și matinal. Știa că nu l-am suportat în prima clipă când îl văzusem, dar asta nu a făcut decât să îi dea curaj să îmi aducă trandafiri ofiliți în continuare. Mi-a adus și ursulețul de pluș, lucru pentru care îi sunt extrem de îndatorată, animăluț pe care îl chinui în fiecare seară și îl azvârl sub pat în fiecare zi la prânz, pentru a se mai odihni și el.

         Partea bună e că mi-au spus că nu voi mai sta mult aici. Asta mă bucură, deja mă săturasem de așternuturile albastre, cu buline galbele, detestabile. Îmi aduc și niște pastiluțe extrem de mici, negre, la fiecare miez al nopții. Cică mă vor ajuta să ajung într-un loc mai bun. Iar eu îi cred pentru că elefantul dă duios din cap, iar trandafirii demult păliți încep să tremure.

            Sincer, nu-mi amintesc dacă am scăpat vreodată de acolo.

Încă plouă

Încă plouă.
Am vrut să îmi iau inima înapoi,
Însă paşii tăi nu se mai văd
Şi chipu-ţi e ascuns
De perdea de apă nouă
Căci încă plouă

Mai tună.
Voiam să-mi recapăt glasul,
Însă acordurile chitării tale vechi
Nu se mai aud
Sau sunt acoperite
De alte şi alte tunete

Fulgeră iar.
Doream să-ţi mai fur o privire,
Să-mi văd zambetu-n ochii blânzi,
Dar am pierdut orice întâlnire
În sclipiri puternice
Căci fulgeră încă

E furtună mare.
Se amestecă trăiri şi emoţii
Şi aş vrea să aleg câteva
Dar ele se-aruncă-n vârtej puternic
Şi nu le mai pot găsi
Deşi e doar o altă furtună...

Furtuna

Doamne,
te rog,
nu sparge tobele,
nu rupe totul în bucăți
și nu mă îneca.
Lumina ta,
bruscă,
mă încântă,
dar nu mă orbi,
nu mă surzi,
nu mă uita...
Sunt îngropată în furtună
și sentimente mă alungă,
sunt pustiită,
aruncată-n neant...
Mai bate o dată din tobe,
smulge-mă din disperare
și du-mă înapoi la mine
căci,
de la o vreme,
nu mă mai găsesc.
Sunt amorțită,
vestejită,
distrusă.
Doamne,
Nu sparge toate tobele,
o să mai am nevoie
să mă trezești
și altădată
și altundeva
și altcumva
ca să mă trimiți
la mine.

Timpul meu

M-am luptat cu timpul
și încă o fac
de ceva timp.
E cam nemilos,
e mai dur decât mine,
mai rece decât
picăturile Antarcticii,
mai usturător decât
lava celui mai activ vulcan.
Când mă enervează
încerc să trag de timp,
să îl lungesc
până găsesc o soluție.
Dar el nu îți lasă timp să respiri,
așa că îl fac
să zboare.
De când am început bătălia
timpul fuge fără mine,
devin o cauză pierdută
și mă scufund
deplorabil
în atemporal.
Am devenit aliata nopților pierdute
și mi-am potrivit toate ceasurile
invers.
Încă nu a caștigat nimeni,
de fapt,
e un război perpetuu:
ține pe viață,
costul e cea mai longevivă viață
și,
din câte am înțeles,
timpul a furat multe vieți
așa că acum e posibil
să fie cumva
nemuritor.
Dar nu o să accept
să fiu presată de timp.
O să alerg contra cronometru
și o să-i arăt cum e să fii
maestru,
stăpân al propriului timp.
Nu câștigă cine rămâne în viață,
pentru că,
până la urmă,
Timpul nu are una.
De aia
ne tot ticăie pe noi la cap.
Și cei mai slabi,
din păcate,
cedează
și i se supun:
leagă timpul de gâtlej
și fac totul după cum li se dictează.
Eu,
deși nu pare,
ucid timpul,
îl pierd,
îl risipesc
cu fiecare secundă
care nu mai trece.

Dorințe dinainte de a te fi întâlnit

Poate că îmi doresc să ne întâlnim din întâmplare, într-o conjunctură extrem de haioasă și deloc jenantă, să-mi propui să mă conduci acasă, iar eu să nu accept decât la a cincea insistență, scuzându-mă că nu mi s-a mai întâmplat și că obișnuința mea de a mă întoarce singură, pe un vânt ce-mi îngheață instantaneu genele, este grea de scos din țâțâni și că nu cred oricum că prietenia noastră spontană și neașteptată va dura prea mult, de aceea nici nu îți voi da numărul meu de telefon și nici numele nu ți-l voi șopti după ce-mi vei fi ghicit prenumele din șapte încercări sâcâitoare, dar voi accepta să ne întâlnim din nou, tot așa, pe nepusă masă, la a noua stație de metrou, după ce soarele va fi decedat de ceva vreme, iar eu îmi voi fi scăpat deja căștile albe cu pițigoi pe podeaua nasoală de care am făcut mișto prima oară când ne-am văzut și m-ai plăcut, deși nu mi-ai spus-o decât atunci când mi-ai schimbat numele de familie, cu buna-știință a alor mei, și fără mare tam-tam, sub un picior al Eiffel-ului, pe care mi-ai promis că îl vom picta încă de la prima întâlnire adevărată, pe care, desigur, n-am avut-o niciodată, deși mi-am dorit mult, cu toate că știam că nu ești de acord cu restaurantele fițoase și că nu suporți fumul de lumânare și să aduci trandafiri, fie ei cei mai eleganți, ci preferi florile câmpului, pentru că sora mea ți-a dezvăluit plăcerile mele ascunse și deloc normale, flori pe care le-ai fi învelit într-un ziar german, doar pentru a-mi arăta că știi ce e aia o antiteză, și pe care mi le-ai fi lăsat în fața ușii de la etajul al treilea, înainte de orice întâlnire de-a noastră, invidiată de toți prietenii noștri și mai ciudați, pe care am încetat să îi mai vizităm îndată ce ne-am definit lumea și ne-am mărturisit reciproc că nu ne-a plăcut prima întâlnire, căreia îi vom fi datorat totuși atât de multe și care ne-a hipnotizat în așa măsură că am crezut că ochii-s zâmbetul și zâmbetul e inima celuilalt, pe care atât de ușor am subestimat-o și care, așa cum ne-am așteptat, ne-a băgat într-o groază de belele, dintre care și preferata mea, cea cu schimbarea numelor, din mijlocul unui Paris aglomerat și atât de clișeic, asupra căruia s-a năpustit detestarea mea profundă imediat ce ai plecat și ai uitat de florile mele sălbatice învelite în ziar nemțesc de cea mai proastă calitate, de obicei lăsate la fosta mea ușă de la etajul al treilea, care nu seamănă deloc cu cea nouă, monotonă, a culcușului tău aspru parfumat și îngrozitor de plictisitor în lipsa pisicii tale atât de alintate, care m-ar fi trezit în fiecare dimineață doar pentru a-mi strecura în suflet amărăciunea plecării tale mult prea bruște, căreia nici acum nu îi fac față, deși nu spun nimănui, nici chiar mie.

Și m-am oprit.

L-am văzut cum se furișează
încet
imitând întocmai
pașii mei nesiguri
spre inima urgisită.

I-am auzit unele șoapte
grele
ca niște ecouri
ale unor vorbe uitate
în inima prăfuită.

I-am simțit orice privire
fricoasă
cum alunecă
ca o promisiune
într-o inimă stricată.

I-am dibuit dorințele ascunse,
tăcute,
și m-am oprit.

Fiecare bucățică
semăna prea mult
cu acea inimă răzvrătită;
așa că am fugit.

De atunci,
nici pas plăpând,
nici vorbă-n șoaptă,
nici privire furișată
și nici dorințe
n-au mai trecut
prin dreptul
inimii.

Aveam cândva o vază...

                            Mai știi vaza aia pe care am                         spart-o săptămâna trecută?

                       Îți mai amintești cum arăta? Câte                 colțuri avea? Cât de neobișnuită era? 

                 Îți amintești că am vrut să o dăm bunicii     pentru că o iubea super mult și oricum nu ar 

             mai fi văzut-o pentru prea multă vreme? Mai știi că am strâns-o tare la piept și am țipat că nu              îți aparține decât ție? Și că o mutam aproape în fiecare zi în altă cameră? Că lăsam florile să 

             se usuce în ea, crezând de fiecare dată că vor rezista veșnic? Și că de fapt nu îmi aduceai flori               prea des? Mai ai întipărit în minte colțul acela ciobit pe care tot eu l-am atins cu marginea                    tabloului pe care te-am rugat a doua zi să-l atârni cumva de tavan? Că rareori te rugam să                       faci un lucru pentru mine când aveam vaza în brațe? Ce spui de culorile de pe fundul gros,                     de sticlă? Cam câte erau? Nu-i așa că ăla era micul nostru vitraliu? Și că doar tu, după                                multe insistențe, erai singura persoană din întreaga lume care-l putea vedea? 

                           Mai știi ce s-a întâmplat când ai închis ușa? Ai aflat că atunci când ai 

                              dispărut tocmai țineam vaza în mâini? Știi că în acel moment 

                                 am scăpat-o? Ai auzit din dosul ușii cum mii de cioburi s-au 

                                    împrăștiat pe podeaua noastră urâtă? Ți-au zgâriat acel 

                                       sunet ascuțit urechile? Dar scâncetul de după? Știi 

                                          că tot ce aveam era în vaza aceea? Ai simțit 

                                             sângele-mi cum se împrăștie pe gresia 

                                               dură în încercarea dezastruoasă de a 

                                                  prinde fiecare ciob? Erai încă 

                                                   acolo când cu un suspin am 

                                                     îngrămădit toate bucățelele

                                                          într-un coș de nuiele 

                                                           mucegăit? M-ai 

                                                               auzit oare 

                                                                   când 

te-am strigat să vii să îl iei? O vei mai lua acum? O va mai privi vreodată cineva? 

Îți amintești, dragule, ce ți-am spus prima oară când ți-am arătat vaza? Îți mai răsună acel „ai grijă de ea" în minte? Cum mai e vaza ta? Știi că semănau foarte mult înainte? Când era acel înainte? Înainte să închizi ușa? Ai putea să-mi povestești totul de la început? Ce s-a întâmplat cu vaza mea? 

Nu-mi amintesc absolut nimic.

Vechituri

Am căutat aseară,
prin disperare și oboseală,
în cufărul gândurilor mele
răvășite,
un strop de speranță.

A trebuit să trec, întâi de toate,
de-un praf al ignoranței,
ce m-a făcut să strănut
până mi-am atins
profunzimile.

Am scormonit prin aberații
și am găsit
visuri pierdute;
erau prea stoarse
ca să le mai pot păstra.

A avut de-a face,
săracul, sufletul meu,
cu niște sentimente prăpădite
prea demult mucegăite,
le-am mai lăsat...

Am trecut și de stratul umed
de îngrijorări și frici
m-am uitat urât la ele,
la fiecare în parte,
și le-am ascuns.

Aproape am ajuns
la fundul lăzii
și m-a înțepat adânc
regretul.
Ah, cum l-am uitat acolo?

Am găsit sticluța speranței,
târziu de tot,
am scuturat-o bine.
Abia acum,
memoria a revenit:

Se pare
că cineva
a uitat să mai pună ceva
înăuntru
după ultima răfuială...

Macii, săracii.

- Crezi că vânzătoarele simt ceva când fac asta? 

- Nu cred că simt nimic. 

- Spune-o mai cu dispreț. Ți-e frică?

- De ce mi-ar fi?

- De ele?

- Florile nu mușcă.

- Ce bine ar fi dacă ar face-o!

- Ai doar idei ciudate azi!

- Doar azi? Atunci trebuie să fie o zi specială. Haide să sărbătorim!

- Sigur găsești tu un mod bizar de a sărbători, așa că mai bine nu.

- Acum mă simt și eu îngrozitor. Cum de am avut curajul să fac una ca asta? Ce a fost în capul meu?

- Hei, a fost doar o idee. Nu trebuie să te simți nasol.

- Ba da, merit asta.

- Uite, dacă chiar vrei, putem sărbători.

- Nu avem niciun motiv anume. 

- Cum nu? Până acum nu ai avut niciun regret.

- Până acum. Dar uite că vine.

- Însă e 2. E un progres.

- A fost o dimineață ciudată data trecută, nu?

- De ce a trebuit să faci asta? Acum nu mai avem niciun motiv de sărbătoare.

- Nu pot să nu-mi amintesc.

- Nu ai făcut nimic greșit. Câte dimineți mai trebuie să îți repet asta?

- Știi bine că a fost aiurea. L-am distrus. Am stricat totul. Și eu m-am stricat.

- Cred că tu ai fost stricată de la naștere.

- Asta am tot încercat să îi demonstrez psihoterapeutei mele. Nu m-a crezut. M-a îndopat de doctrine. A trebuit să repet după ea, papagalicește, la ultima ședință pentru a scăpa.

- Te ținea captivă?

- Nu. Puteam pleca oricând. Dar nu oricând plecam eram tot eu.Trebuia să aștept clipa perfectă, iar când mă prindeam, fugeam!

- Ești nebună. Te mai vezi cu ea?

- Nu mă mai văd cu nimeni.

- Exceptându-mă pe mine.

- Ce te face să crezi că pe tine te văd?

- Ne întoarcem la povestea cu oglinda?

- Hai să uităm de mine, deja devine iritant pentru amândoi. 

- Nu cred că simt nimic.

- Uite, vezi, cum te-am enervat puțin, ți-a ieșit disprețul la suprafață. 

- Ce pot să spun? Scoți ce e mai bun din mine!

- Clișeic. Nu o să pricep niciodată de ce ții morțiș să mă înconjori de replicile astea proaste, știute de toată galaxia!

- Nu putem fi amândoi artiști. Or să ne prindă.

- Spui și tu ceva bun pe ziua de azi. Acum, arată-le, te rog, vânzătoarelor astea că nu e deloc cinstit ce fac.

- Cred că au aprobare pentru asta.

- Cine le-ar da aprobare pentru așa ceva?

- Probabil Cel ce a creat florile. Știi, le-a făcut să ne bucurăm de ele, nu să le lăsăm să moară în același pământ searbăd.

- Nuu! Nu spune asta. Ei nu merită asta!

- Revino-ți. Nu e așa grav.

- Este. Știi și tu că este. Doar că îți face plăcere să mă necăjești. 

- Serios. Nu simt nimic.

- Ar trebui.

- Nu. Nu mai trebuie nimic. 

- Mă lași să lupt singură?

- Ești destul de puternică. Doar ai rezistat până la ora 2 astăzi. Mâine va fi deja mai bine...

- Iei un mac îmbobocit, îl privești admirativ, îl răsucești între degete, făcându-l să amețească, și apoi te oprești. Îi atingi ușor petalele verzi ce îl acoperă. Te întrebi dacă îl va durea. Apoi dacă te va ierta. Uiți totul, te uiți în gol și începi să îl decojești. Când ai terminat, tot ce rămâne e o pată roșie, zbârcită. Tragi ușor de petale, gândindu-te că va arăta mai bine. Sigur îl doare. Am simțit eu. Apoi încerci să uiți ce crimă ai făcut și îl arunci într-un vas murdar, dar plin de apă. Îl dezbraci și apoi îl îneci. De ce ai face una ca asta?

- Mai bine nu ne mai gândim la asta.

- Uite! Așa se naște un mac prematur, îți spui într-un final. Știai că ăștia rezistă cel mai puțin? Da, nu fii așa mirat. Mor tragic. Se nasc și mor forțat.

- Nu simt nimic...

- Mor tragic. 

Jocul emoțiilor: Vinovăția

-Nu se poate așa ceva! strigă bruneta, aruncând tot ce are prin geantă.
-Nu e?
-Nu, nu e! Ah, ce nătângă! E numai vina mea!
-Nu-i așa. E vina mea! Dacă n-aș fi spus să venim aici...
-Ce-i cu voi? Doar eu sunt de vină. Trebuia să ajung la timp.
-Sigur! Nu are rost să îmi ascundeți vina. Eu sunt cea care nu a insistat să vină cu noi la întâlnirea ailaltă.
-Dacă aș fi mers la biserică nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
-De fapt, la mine e de găsit vina. Nu am vrut să merg cu voi cu barca, se auzi o voce masculină în spatele fetelor.
-A fost doar un moment și un loc nepotrivit. Evident că e vina mea. De aș fi fost mai atentă... concluzionă bruneta.
-Poate noi suntem cei vinovați, iar tu cea pedepsită, încercă să o aline mama a doua zi la telefon.
-Stăteam aseară și mă gândeam, mărturisea mătușa internată în spital, dacă nu veneați să mă vizitați ieri sigur nu s-ar fi întamplat una ca asta.
-Îmi pare rău, e vina mea, îi spuse gardianul beat din parc. Trebuia să îi prind pe copilași de guler când i-am zărit.
-Știm a cui e vina, afirmă polițaiul într-un final. Ar fi trebuit să îți preluăm cazul imediat ce am auzit povestea.
Vina tuturor sau vina nimănui, ea se pierdu deja într-o bulă a cărei coșmar nu îi se zărea prea curând capătul.

Jocul emoțiilor: Rușinea

-Nu ți-e rușine?
-Poftim? bătrânul se uită la doamna din dreapta lui, cu ochii căscați, sperând ca roșeața ce izvora din indignare să nu ducă la explozie.
-Cum îndrăzniți să vă așezați lângă mine? Mă incomodați.
-Dar locul era liber...
-N-aveți pic de rușine? îl atacă pe același bătrânel un domn, îmbrăcat la patru ace, venit în fugă.
-V-am deranjat cu ceva? reușește să rostească în vacarmul aglomerației, băgând imediat capul în pământ.
-Nu știți că mai întâi se iese și apoi se intră? țipă domnul, aruncând fulgere încărcate de nervi.
-Nu vă e rușine? i se adresează domnului un țigan.
-De ce mi-ar fi? tună el și în stânga.
-Vă luați așa de un om în vârstă...
-Îl educ! mândria se citește în mustața arcuită.
-Domnișoară, nu ți-e rușine? un altul puțin mai încolo.
-Vorbiți cu mine? își scoate șocată și cealaltă cască din urechi și se îndepărtează puțin de bara de care se ținea.
-Cum puteți privi atât de impasibilă toată scena asta fără să acționați?
-Ce obraz gros aveți, domnule! tipul se întoarce către direcția din care se aude glasul.
-Ce vreți să spuneți? își bulbucă ochii la un tinerel.
-Dojeniți o fată că nu se ia la bătaie cu cucoana aia fără bun simț...
-Ți-a pierit și ultimul dram de rușine! o roșcată mustră tinerelul.
-Ce-am făcut? glasul se aude puțin prea ascuțit.
-Stai țeapăn în dreptul ușii, când trenul a oprit și lumea vrea să coboare! sosește pumnalul.
-Hai, tanti, ți-ai uitat rușinea acasă?  intervine un chel.
-Excuse-moi? pune jignită mâna pe piept.
-Bruschezi așa un puștan în public! Cine îți dreptul?
-Becule, ți-ai călcat rușinea în picioare?
-Scuze?
-Exact, scuze! Era piciorul meu! sare un alt gentleman aproape de scările rulante.
-Rușine să-ți fie!
-Tot mie? se rățoiește gentlemanul.
-Eu sunt aia care staționează pe mijlocul scărilor?
-Blondo, ți se pare că vrea cineva să treacă?
-Mă mir cum poți ieși așa din casă! Nu te simți deloc rușinată? o băbuță din spate comentează.
-De ce m-aș simți?
-Păi, cum, mamă? Să ieși cu ghiarele alea colorate în mijlocul societății?
-Eu aș crăpa de rușine în locul tău! o alta, care staționează regulamentar.
-Și de ce, mă rog? Că educ tinerimea?
-Îi educi pe ei și mata ai ieșit fără pălărie!
-Sunteți chiar nerușinate! Blocați lumea aici ca să stați voi la bârfă! o voce bărbătească pe fundal.
Studenta trece pe lângă toate iluziile acestea ale pudicității. Îi ocolește fără să știe ce e rușinea, cu căștile în urechi, cu gândul dincolo de nori.