Timpul meu

M-am luptat cu timpul
și încă o fac
de ceva timp.
E cam nemilos,
e mai dur decât mine,
mai rece decât
picăturile Antarcticii,
mai usturător decât
lava celui mai activ vulcan.
Când mă enervează
încerc să trag de timp,
să îl lungesc
până găsesc o soluție.
Dar el nu îți lasă timp să respiri,
așa că îl fac
să zboare.
De când am început bătălia
timpul fuge fără mine,
devin o cauză pierdută
și mă scufund
deplorabil
în atemporal.
Am devenit aliata nopților pierdute
și mi-am potrivit toate ceasurile
invers.
Încă nu a caștigat nimeni,
de fapt,
e un război perpetuu:
ține pe viață,
costul e cea mai longevivă viață
și,
din câte am înțeles,
timpul a furat multe vieți
așa că acum e posibil
să fie cumva
nemuritor.
Dar nu o să accept
să fiu presată de timp.
O să alerg contra cronometru
și o să-i arăt cum e să fii
maestru,
stăpân al propriului timp.
Nu câștigă cine rămâne în viață,
pentru că,
până la urmă,
Timpul nu are una.
De aia
ne tot ticăie pe noi la cap.
Și cei mai slabi,
din păcate,
cedează
și i se supun:
leagă timpul de gâtlej
și fac totul după cum li se dictează.
Eu,
deși nu pare,
ucid timpul,
îl pierd,
îl risipesc
cu fiecare secundă
care nu mai trece.