Macii, săracii.

- Crezi că vânzătoarele simt ceva când fac asta? 

- Nu cred că simt nimic. 

- Spune-o mai cu dispreț. Ți-e frică?

- De ce mi-ar fi?

- De ele?

- Florile nu mușcă.

- Ce bine ar fi dacă ar face-o!

- Ai doar idei ciudate azi!

- Doar azi? Atunci trebuie să fie o zi specială. Haide să sărbătorim!

- Sigur găsești tu un mod bizar de a sărbători, așa că mai bine nu.

- Acum mă simt și eu îngrozitor. Cum de am avut curajul să fac una ca asta? Ce a fost în capul meu?

- Hei, a fost doar o idee. Nu trebuie să te simți nasol.

- Ba da, merit asta.

- Uite, dacă chiar vrei, putem sărbători.

- Nu avem niciun motiv anume. 

- Cum nu? Până acum nu ai avut niciun regret.

- Până acum. Dar uite că vine.

- Însă e 2. E un progres.

- A fost o dimineață ciudată data trecută, nu?

- De ce a trebuit să faci asta? Acum nu mai avem niciun motiv de sărbătoare.

- Nu pot să nu-mi amintesc.

- Nu ai făcut nimic greșit. Câte dimineți mai trebuie să îți repet asta?

- Știi bine că a fost aiurea. L-am distrus. Am stricat totul. Și eu m-am stricat.

- Cred că tu ai fost stricată de la naștere.

- Asta am tot încercat să îi demonstrez psihoterapeutei mele. Nu m-a crezut. M-a îndopat de doctrine. A trebuit să repet după ea, papagalicește, la ultima ședință pentru a scăpa.

- Te ținea captivă?

- Nu. Puteam pleca oricând. Dar nu oricând plecam eram tot eu.Trebuia să aștept clipa perfectă, iar când mă prindeam, fugeam!

- Ești nebună. Te mai vezi cu ea?

- Nu mă mai văd cu nimeni.

- Exceptându-mă pe mine.

- Ce te face să crezi că pe tine te văd?

- Ne întoarcem la povestea cu oglinda?

- Hai să uităm de mine, deja devine iritant pentru amândoi. 

- Nu cred că simt nimic.

- Uite, vezi, cum te-am enervat puțin, ți-a ieșit disprețul la suprafață. 

- Ce pot să spun? Scoți ce e mai bun din mine!

- Clișeic. Nu o să pricep niciodată de ce ții morțiș să mă înconjori de replicile astea proaste, știute de toată galaxia!

- Nu putem fi amândoi artiști. Or să ne prindă.

- Spui și tu ceva bun pe ziua de azi. Acum, arată-le, te rog, vânzătoarelor astea că nu e deloc cinstit ce fac.

- Cred că au aprobare pentru asta.

- Cine le-ar da aprobare pentru așa ceva?

- Probabil Cel ce a creat florile. Știi, le-a făcut să ne bucurăm de ele, nu să le lăsăm să moară în același pământ searbăd.

- Nuu! Nu spune asta. Ei nu merită asta!

- Revino-ți. Nu e așa grav.

- Este. Știi și tu că este. Doar că îți face plăcere să mă necăjești. 

- Serios. Nu simt nimic.

- Ar trebui.

- Nu. Nu mai trebuie nimic. 

- Mă lași să lupt singură?

- Ești destul de puternică. Doar ai rezistat până la ora 2 astăzi. Mâine va fi deja mai bine...

- Iei un mac îmbobocit, îl privești admirativ, îl răsucești între degete, făcându-l să amețească, și apoi te oprești. Îi atingi ușor petalele verzi ce îl acoperă. Te întrebi dacă îl va durea. Apoi dacă te va ierta. Uiți totul, te uiți în gol și începi să îl decojești. Când ai terminat, tot ce rămâne e o pată roșie, zbârcită. Tragi ușor de petale, gândindu-te că va arăta mai bine. Sigur îl doare. Am simțit eu. Apoi încerci să uiți ce crimă ai făcut și îl arunci într-un vas murdar, dar plin de apă. Îl dezbraci și apoi îl îneci. De ce ai face una ca asta?

- Mai bine nu ne mai gândim la asta.

- Uite! Așa se naște un mac prematur, îți spui într-un final. Știai că ăștia rezistă cel mai puțin? Da, nu fii așa mirat. Mor tragic. Se nasc și mor forțat.

- Nu simt nimic...

- Mor tragic.