Gărgăuni

E senin.
Chiar și-așa,
îmi plouă-n cap.
Mă bate gândul
de-o plecare,
dar și de-o leneșă visare
într-un colț uitat
de-acasă
unde șobolani mai urlă
greierii se-ascund
și fură
uleioase-amprente moarte,
toate visele uitate,
aruncate,
renegate,
înlănțuite de păcate...
Roade molia din mine
o ultimă dorință,
în fine,
și aia măturată
sub un preș de altă dată,
pătat de cafea și mucegai,
într-o zi aiurea
(parcă) de mai,
zdrențuit prin alintare,
făcut praf de o mustrare
și s-a dus...
și gândul de plecare
și ultimul nor de pe soare,
s-a-nvârtit și roata mică,
mi s-a scurs viața-ntr-o clipă
m-am uitat
din nou
se pare
într-un alt chanson...
Ce stare!

Ard și atât

Mi-am luat câmpii
și-apoi le-am dat foc
totuși
am o senzație amară
că buruienile au rămas
undeva sub pământ
scotocind-
poate în Hades-
după
un diamant pierdut,
o speranță de mai bine
și atât.
Poate voi căuta
(cândva)
să-mi sting câmpii,
să-mi uit buruienile
și să-mi înfing picioarele
într-un alt nămol.

Dar mereu e poate
și atât.