Timpul meu

M-am luptat cu timpul
și încă o fac
de ceva timp.
E cam nemilos,
e mai dur decât mine,
mai rece decât
picăturile Antarcticii,
mai usturător decât
lava celui mai activ vulcan.
Când mă enervează
încerc să trag de timp,
să îl lungesc
până găsesc o soluție.
Dar el nu îți lasă timp să respiri,
așa că îl fac
să zboare.
De când am început bătălia
timpul fuge fără mine,
devin o cauză pierdută
și mă scufund
deplorabil
în atemporal.
Am devenit aliata nopților pierdute
și mi-am potrivit toate ceasurile
invers.
Încă nu a caștigat nimeni,
de fapt,
e un război perpetuu:
ține pe viață,
costul e cea mai longevivă viață
și,
din câte am înțeles,
timpul a furat multe vieți
așa că acum e posibil
să fie cumva
nemuritor.
Dar nu o să accept
să fiu presată de timp.
O să alerg contra cronometru
și o să-i arăt cum e să fii
maestru,
stăpân al propriului timp.
Nu câștigă cine rămâne în viață,
pentru că,
până la urmă,
Timpul nu are una.
De aia
ne tot ticăie pe noi la cap.
Și cei mai slabi,
din păcate,
cedează
și i se supun:
leagă timpul de gâtlej
și fac totul după cum li se dictează.
Eu,
deși nu pare,
ucid timpul,
îl pierd,
îl risipesc
cu fiecare secundă
care nu mai trece.

Dorințe dinainte de a te fi întâlnit

Poate că îmi doresc să ne întâlnim din întâmplare, într-o conjunctură extrem de haioasă și deloc jenantă, să-mi propui să mă conduci acasă, iar eu să nu accept decât la a cincea insistență, scuzându-mă că nu mi s-a mai întâmplat și că obișnuința mea de a mă întoarce singură, pe un vânt ce-mi îngheață instantaneu genele, este grea de scos din țâțâni și că nu cred oricum că prietenia noastră spontană și neașteptată va dura prea mult, de aceea nici nu îți voi da numărul meu de telefon și nici numele nu ți-l voi șopti după ce-mi vei fi ghicit prenumele din șapte încercări sâcâitoare, dar voi accepta să ne întâlnim din nou, tot așa, pe nepusă masă, la a noua stație de metrou, după ce soarele va fi decedat de ceva vreme, iar eu îmi voi fi scăpat deja căștile albe cu pițigoi pe podeaua nasoală de care am făcut mișto prima oară când ne-am văzut și m-ai plăcut, deși nu mi-ai spus-o decât atunci când mi-ai schimbat numele de familie, cu buna-știință a alor mei, și fără mare tam-tam, sub un picior al Eiffel-ului, pe care mi-ai promis că îl vom picta încă de la prima întâlnire adevărată, pe care, desigur, n-am avut-o niciodată, deși mi-am dorit mult, cu toate că știam că nu ești de acord cu restaurantele fițoase și că nu suporți fumul de lumânare și să aduci trandafiri, fie ei cei mai eleganți, ci preferi florile câmpului, pentru că sora mea ți-a dezvăluit plăcerile mele ascunse și deloc normale, flori pe care le-ai fi învelit într-un ziar german, doar pentru a-mi arăta că știi ce e aia o antiteză, și pe care mi le-ai fi lăsat în fața ușii de la etajul al treilea, înainte de orice întâlnire de-a noastră, invidiată de toți prietenii noștri și mai ciudați, pe care am încetat să îi mai vizităm îndată ce ne-am definit lumea și ne-am mărturisit reciproc că nu ne-a plăcut prima întâlnire, căreia îi vom fi datorat totuși atât de multe și care ne-a hipnotizat în așa măsură că am crezut că ochii-s zâmbetul și zâmbetul e inima celuilalt, pe care atât de ușor am subestimat-o și care, așa cum ne-am așteptat, ne-a băgat într-o groază de belele, dintre care și preferata mea, cea cu schimbarea numelor, din mijlocul unui Paris aglomerat și atât de clișeic, asupra căruia s-a năpustit detestarea mea profundă imediat ce ai plecat și ai uitat de florile mele sălbatice învelite în ziar nemțesc de cea mai proastă calitate, de obicei lăsate la fosta mea ușă de la etajul al treilea, care nu seamănă deloc cu cea nouă, monotonă, a culcușului tău aspru parfumat și îngrozitor de plictisitor în lipsa pisicii tale atât de alintate, care m-ar fi trezit în fiecare dimineață doar pentru a-mi strecura în suflet amărăciunea plecării tale mult prea bruște, căreia nici acum nu îi fac față, deși nu spun nimănui, nici chiar mie.

Și m-am oprit.

L-am văzut cum se furișează
încet
imitând întocmai
pașii mei nesiguri
spre inima urgisită.

I-am auzit unele șoapte
grele
ca niște ecouri
ale unor vorbe uitate
în inima prăfuită.

I-am simțit orice privire
fricoasă
cum alunecă
ca o promisiune
într-o inimă stricată.

I-am dibuit dorințele ascunse,
tăcute,
și m-am oprit.

Fiecare bucățică
semăna prea mult
cu acea inimă răzvrătită;
așa că am fugit.

De atunci,
nici pas plăpând,
nici vorbă-n șoaptă,
nici privire furișată
și nici dorințe
n-au mai trecut
prin dreptul
inimii.

Aveam cândva o vază...

                            Mai știi vaza aia pe care am                         spart-o săptămâna trecută?

                       Îți mai amintești cum arăta? Câte                 colțuri avea? Cât de neobișnuită era? 

                 Îți amintești că am vrut să o dăm bunicii     pentru că o iubea super mult și oricum nu ar 

             mai fi văzut-o pentru prea multă vreme? Mai știi că am strâns-o tare la piept și am țipat că nu              îți aparține decât ție? Și că o mutam aproape în fiecare zi în altă cameră? Că lăsam florile să 

             se usuce în ea, crezând de fiecare dată că vor rezista veșnic? Și că de fapt nu îmi aduceai flori               prea des? Mai ai întipărit în minte colțul acela ciobit pe care tot eu l-am atins cu marginea                    tabloului pe care te-am rugat a doua zi să-l atârni cumva de tavan? Că rareori te rugam să                       faci un lucru pentru mine când aveam vaza în brațe? Ce spui de culorile de pe fundul gros,                     de sticlă? Cam câte erau? Nu-i așa că ăla era micul nostru vitraliu? Și că doar tu, după                                multe insistențe, erai singura persoană din întreaga lume care-l putea vedea? 

                           Mai știi ce s-a întâmplat când ai închis ușa? Ai aflat că atunci când ai 

                              dispărut tocmai țineam vaza în mâini? Știi că în acel moment 

                                 am scăpat-o? Ai auzit din dosul ușii cum mii de cioburi s-au 

                                    împrăștiat pe podeaua noastră urâtă? Ți-au zgâriat acel 

                                       sunet ascuțit urechile? Dar scâncetul de după? Știi 

                                          că tot ce aveam era în vaza aceea? Ai simțit 

                                             sângele-mi cum se împrăștie pe gresia 

                                               dură în încercarea dezastruoasă de a 

                                                  prinde fiecare ciob? Erai încă 

                                                   acolo când cu un suspin am 

                                                     îngrămădit toate bucățelele

                                                          într-un coș de nuiele 

                                                           mucegăit? M-ai 

                                                               auzit oare 

                                                                   când 

te-am strigat să vii să îl iei? O vei mai lua acum? O va mai privi vreodată cineva? 

Îți amintești, dragule, ce ți-am spus prima oară când ți-am arătat vaza? Îți mai răsună acel „ai grijă de ea" în minte? Cum mai e vaza ta? Știi că semănau foarte mult înainte? Când era acel înainte? Înainte să închizi ușa? Ai putea să-mi povestești totul de la început? Ce s-a întâmplat cu vaza mea? 

Nu-mi amintesc absolut nimic.

Vechituri

Am căutat aseară,
prin disperare și oboseală,
în cufărul gândurilor mele
răvășite,
un strop de speranță.

A trebuit să trec, întâi de toate,
de-un praf al ignoranței,
ce m-a făcut să strănut
până mi-am atins
profunzimile.

Am scormonit prin aberații
și am găsit
visuri pierdute;
erau prea stoarse
ca să le mai pot păstra.

A avut de-a face,
săracul, sufletul meu,
cu niște sentimente prăpădite
prea demult mucegăite,
le-am mai lăsat...

Am trecut și de stratul umed
de îngrijorări și frici
m-am uitat urât la ele,
la fiecare în parte,
și le-am ascuns.

Aproape am ajuns
la fundul lăzii
și m-a înțepat adânc
regretul.
Ah, cum l-am uitat acolo?

Am găsit sticluța speranței,
târziu de tot,
am scuturat-o bine.
Abia acum,
memoria a revenit:

Se pare
că cineva
a uitat să mai pună ceva
înăuntru
după ultima răfuială...