Amintirea ta

Iti vine sa crezi? Esti din nou in mintea mea... Imi bantui fiecare coltisor fara niciun pic de rusine, treci peste momente si emotii si ma lasi sa ma uit la tine cum faci asta. Ciudat? Bizar? Obisnuinta. Si totusi nu, pentru ca tu nu-ti fac aparitia prea des, dar cand o faci... Nu stiu cum sa numesc asta. Unii o numesc amintire, altii ii spun depresie, eu cred ca am sa-i zic doar Tu. Tu care traiesti in propriul tau univers, netulburat de nimeni si totusi il vizitezi pe al meu cand iti mai amintesti. Sau cand imi amintesc eu. O fi totuna? Nu, nu cred. N-are cum sa fie la fel. Tu nu vrei sa  fii acolo, poate nici eu nu as vrea. Sau poate da. Uneori nici nu mai stiu. Dar, de fapt, ce e de stiut? Ca tu inca traiesti, impotriva vointei mele sau a tale, in ciuda a mii de reguli scrise si nescrise, a unor idealuri nespuse. Sa mai spun ceva? Mai e ceva de zis?
Amintiri. De ce au nevoie oamenii de amintiri? De ce se intorc amintirile la noi? Ce e cu atatea scene care au fost? Au nevoie de ele. Avem nevoie. Sa simtim ca nu am trait degeaba, sa ne intoarcem in locuri frumoase ori de cate ori avem nevoie, sa invatam din propriile greseli. Le regasim atunci cand trecem prin locuri, momente ce par asemanatoare. Ele nu sunt chemate, se cheama singure. Nu vin la apelul nostru, ci la cel al factorilor exteriori. Sau poate ca e si vina noastra. Poate ca eu le chem. Dar nu mereu, doar cand am nevoie. In rest, vin singure.
Depresie. De ce depresie? De ce nu amintire? E amintire? O fi. Pacat ca alegem partea rea a acesteia. Insistam pe partea negativa, privim doar la cele ce am gresit, ramanem in groapa. Insa atunci cand dam de cele bune, in strafundul mintii noastre haotice, ne uitam la ele ca un copil ce isi priveste bomboana mult dorita din spatele vitrinei. O bomboana pe care probabil a mai avut-o. Sau o mai poate avea. De ce am ramane blocati pe asa ceva? Noi sau doar eu? Eu sau si tu?
Totusi esti acolo. Cu mine sau fara. Imi cotrobai prin lucrurile de mult ascunse, scoti la iveala vremuri apuse. Nu stiu daca simt ceva... Cert e ca este o amintire. Ba nu. Esti Tu. Amintirea mea esti Tu.

Despre fericire

-Cum ajungi la fericire?
-Nu ajungi la fericire...Nu e un loc aparte.
-Si atunci cum stii ca esti fericit?
-E greu sa iti dai seama ca esti fericit pentru ca te gandesti ca de fiecare data poate exista ceva mai bun. Nu esti indeajuns de multumitor ca sa iti poti da seama ca esti fericit. Atunci cand esti distrus, cand genunchii iti sangereaza de la atatea cazaturi, cand simti ca nu poti sa mai respiri de la atatea lacrimi, cand vezi ca ai pierdut ceva ce avea o valoare inestimabila in ochii tai...cand iti dai seama ca intr-o clipa antecedenta te simteai bine, realizezi ca erai fericit. Fericirea o constientizezi cand nu o ai prin preajma.
-Cat dureaza fericirea?
-Fericirea adevarata dureaza doar o clipa, spunea odata un invatat. Durata unei altfel de fericiri o descoperi singur...

Sa iubim?

Nu putem sa aruncam cu Te iubesc-uri; nu le putem da chiar tuturor cuvintele valoroase gandindu-ne ca nu ne costa nimic. Costa. De fiecare daca cand o spunem cuiva se duce o parte din noi, un colt din inima. Si daca am putea? Doar asa, ca sa-i facem pe ceilalti fericiti. Daca nu e din suflet atunci e minciuna, e ignoranta, e ipocrizie. Degeaba o mai spui. Mai degraba taci. Dar daca am putea? Ce sa putem? Sa ii iubim pe ceilalti?
Da, putem incerca sa ii iubim pe toti, desi pare intangibil acest scop. Putem incerca. Dar nu o spune. Nu mereu, nu tuturor. Unii te vor judeca, altii te vor admira, insa parerea celorlalti nu conteaza. Ci parerea ta. Daca tu vrei sa-i iubesti pe cei din jur, iubeste-i. Spune-le asta insa doar celor care merita.

Intrebari ratacite

~Sa risti si sa pierzi totul? De fapt, ce sa mai pierzi? Nu mai ai nimic. Nimic de pierdut, nimic de riscat, nimic pentru tine. Si daca totusi ai indrazni, ce s-ar intampla? Ce s-ar schimba? Tot nimic. Ar fi tot rece, tot distant, tot singur ai ramane. Si ramane pustiu ceea ce candva era un balci de sentimente, emotii, curiozitati. E gol locul care odata era prea aglomerat pentru a mai face loc unei noi guri de aer. Singur cu nimic. Nimic in singuratatea ta. Mai e ceva de spus? Mai ai vreo intrebare? Niciodata nu se vor sfarsi intrebarile, nici chiar atunci cand taci. Si atunci cand te vezi in fata nimicului tot reusesti sa intrevezi ceva. Ceata, nesiguranta, singuratate, teama? De ce? Pana la urma ai lasat totul, inclusiv riscul. Te-ai resemnat, ai incercat sa uiti, sa ignori, sa inlocuiesti. Sau poate ai strabatut iar si iar cararile batatorite ce acum sunt goale. Totul degeaba. Esti tot tu, in fata nimicului, dar nu te recunosti. Oare te-ai schimbat sau s-a schimbat "totul" tau? Incercand sa-i spui trecutului ca inca il iubesti, ca dorul te urmareste in prezent si ca viitorul e incetosat, incercand sa te regasesti fara sa pierzi ce a fost. Dar ce a fost? Ce este? E ceva? Ce ai patit? Nimic... Nu e nimic de spus, nimic de facut, nimic de simtit sau crezut. E un curaj sau o slabiciune sa spui ce simti? Poate ca pare ca iti arati neputinta, si urasti asta, dar s-ar putea sa fie un mic act de eroism, care va schimba...nimic. Nu vei schimba nimic. Taci. Nu simti. Nu mai gandi. Nu te uita inapoi, si daca totusi o faci, atunci incearca sa zambesti si atat. Indrazneste! Sa risti? Nu. Doar sa astepti. Nici tu nu stii ce si de ce. Insa nu ai altceva de facut. Zambeste si asteapta. Asa va parea ca nu ai patit nimic. In fond, nu e nimic, nu?

Cand inspiratia nu vine

Atunci cand iti doresti foarte tare sa scrii ceva. Fie ca e o simpla descriere ce vrei a fi cat de cat interesanta, fie un eseu important pe care trebuie neaparat sa il termini... Ei bine, exact atunci se intampla. Ce anume? Nu vine inspiratia. Ai nevoie de idei, de cuvintele potrivite, de propozitiile care sa curga una dupa alta si uite ca nu se intampla nimic. Ce faci in acest caz? Sincer, habar n-am. Uneori merge daca astept, alteori nu. Sau daca...poate reusesc daca citesc ceva ce seamana cu ce ar trebui sa scriu eu. E frumos sa scrii. Da, chiar este. Insa atunci cand nu ai inspiratie, cand nu stii cum si ce, ei atunci i-atunci.
Hmm... cred ca ar trebui sa scriu doar cand am inspiratie. Si ce fac daca trebuie sa scriu si cand ea nu vine. Sa astept? Daca nu am timp de asteptare? Creaza-ti propria inspiratie. Joaca-te alaturi de cuvinte. Starneste-ti imaginatia. Imagineaza-ti orice si apoi gandeste-te cum ar fi sa transpui acele imagini cu ajutorul literelor. Asta daca iti place cu adevarat sa scrii... Insa ca si cititor lucrurile sunt mai simple. Dar si un cititor se poate transforma in scriitor pentru ca scrisul e molipsitor. Cel putin din punctul meu de vedere. Nu-i asa ca ti-ai dori sa scrii si tu candva? Poate cand ai inspiratie sau atunci cand o creezi...

Ideea de azi

            Astazi ma gandeam ca ar fi interesant sa evaluez o zi obisnuita si comentez pe baza ei. Ce am invatat azi? Ce-i drept, am cam stat cu nasul in carti, dar nu la felul ala de invatat ma refer. Ce am invatat din comportamentul meu sau al celorlalti. Am observat cum nervii si furia la un loc pot distruge o minunatie de mancare. Da, mancare. Parca vad cum puneti pauza la citit si va duceti sa deschideti frigiderul. Mai asteptati putin, nu dureaza mult. Ei bine, ni se intampla multora sa ne enervam din cand in cand, iar asta produce uneori daune. Nu neaparat materiale (mancarea mea), dar si la nivel spiritual. Din greseala, sau din orgoliu, putem foarte usor sa distrugem relatiile cu oamenii din jur. Cum asa? Niste vorbe aruncate aiurea, niste fapte negandite si te trezesti ca cel de langa tine nu te mai suporta. Ups! Stiu ca e greu sa te abtii din a fi nervos atunci cand se intampla. Multi zic: " Asta e, trebuie sa ma descarc." E cam greu sa tii in tine totul si nici nu e bine, dar nici sa uitam de cei din jur sau sa ne ranim nu e o alternativa. Deci, ce e de facut? Tot citind am vazut undeva un mesaj de genul: "Zambeste, chiar si fara motiv, si vei vedea ca o sa te simti mai bine." Pe moment m-am gandit <Cum sa ma simt mai bine cand eu sunt suparat?>. M-am gandit ca afirmatia aia nu are sens. Dar am incercat totusi sa o aplic. In timp ce incercam sa citesc ceva eram inca suparata (dintr-un nimic, de fapt) si nu ma puteam concentra. M-am oprit dintr-o data si...am zambit. N-o sa va vina sa credeti, chiar a functionat! La mine pentru putin timp, dar chiar a mers. Ei, apoi am ascultat niste muzica si m-am simtit mai bine.
Deci, ideea de azi? Incearca sa eviti starile negative. Pana la urma e spre binele tau, nu-i asa?
Uite si o poza odata cu lectia de azi. Ma gandeam ca sinele astea ar putea sa ma poarte pe taramul viselor sau cel putin sa-mi incalzeasca putin spiritul pentru ca e asa luminoasa imaginea. Ar putea sa fie ca o piatra de aducere aminte. Da, caile ferate sa-mi aminteasca sa tin la distanta starile negative si sa le exersez pe cele pozitive, chiar daca ambele fac parte din mine.