Macii, săracii.

- Crezi că vânzătoarele simt ceva când fac asta? 

- Nu cred că simt nimic. 

- Spune-o mai cu dispreț. Ți-e frică?

- De ce mi-ar fi?

- De ele?

- Florile nu mușcă.

- Ce bine ar fi dacă ar face-o!

- Ai doar idei ciudate azi!

- Doar azi? Atunci trebuie să fie o zi specială. Haide să sărbătorim!

- Sigur găsești tu un mod bizar de a sărbători, așa că mai bine nu.

- Acum mă simt și eu îngrozitor. Cum de am avut curajul să fac una ca asta? Ce a fost în capul meu?

- Hei, a fost doar o idee. Nu trebuie să te simți nasol.

- Ba da, merit asta.

- Uite, dacă chiar vrei, putem sărbători.

- Nu avem niciun motiv anume. 

- Cum nu? Până acum nu ai avut niciun regret.

- Până acum. Dar uite că vine.

- Însă e 2. E un progres.

- A fost o dimineață ciudată data trecută, nu?

- De ce a trebuit să faci asta? Acum nu mai avem niciun motiv de sărbătoare.

- Nu pot să nu-mi amintesc.

- Nu ai făcut nimic greșit. Câte dimineți mai trebuie să îți repet asta?

- Știi bine că a fost aiurea. L-am distrus. Am stricat totul. Și eu m-am stricat.

- Cred că tu ai fost stricată de la naștere.

- Asta am tot încercat să îi demonstrez psihoterapeutei mele. Nu m-a crezut. M-a îndopat de doctrine. A trebuit să repet după ea, papagalicește, la ultima ședință pentru a scăpa.

- Te ținea captivă?

- Nu. Puteam pleca oricând. Dar nu oricând plecam eram tot eu.Trebuia să aștept clipa perfectă, iar când mă prindeam, fugeam!

- Ești nebună. Te mai vezi cu ea?

- Nu mă mai văd cu nimeni.

- Exceptându-mă pe mine.

- Ce te face să crezi că pe tine te văd?

- Ne întoarcem la povestea cu oglinda?

- Hai să uităm de mine, deja devine iritant pentru amândoi. 

- Nu cred că simt nimic.

- Uite, vezi, cum te-am enervat puțin, ți-a ieșit disprețul la suprafață. 

- Ce pot să spun? Scoți ce e mai bun din mine!

- Clișeic. Nu o să pricep niciodată de ce ții morțiș să mă înconjori de replicile astea proaste, știute de toată galaxia!

- Nu putem fi amândoi artiști. Or să ne prindă.

- Spui și tu ceva bun pe ziua de azi. Acum, arată-le, te rog, vânzătoarelor astea că nu e deloc cinstit ce fac.

- Cred că au aprobare pentru asta.

- Cine le-ar da aprobare pentru așa ceva?

- Probabil Cel ce a creat florile. Știi, le-a făcut să ne bucurăm de ele, nu să le lăsăm să moară în același pământ searbăd.

- Nuu! Nu spune asta. Ei nu merită asta!

- Revino-ți. Nu e așa grav.

- Este. Știi și tu că este. Doar că îți face plăcere să mă necăjești. 

- Serios. Nu simt nimic.

- Ar trebui.

- Nu. Nu mai trebuie nimic. 

- Mă lași să lupt singură?

- Ești destul de puternică. Doar ai rezistat până la ora 2 astăzi. Mâine va fi deja mai bine...

- Iei un mac îmbobocit, îl privești admirativ, îl răsucești între degete, făcându-l să amețească, și apoi te oprești. Îi atingi ușor petalele verzi ce îl acoperă. Te întrebi dacă îl va durea. Apoi dacă te va ierta. Uiți totul, te uiți în gol și începi să îl decojești. Când ai terminat, tot ce rămâne e o pată roșie, zbârcită. Tragi ușor de petale, gândindu-te că va arăta mai bine. Sigur îl doare. Am simțit eu. Apoi încerci să uiți ce crimă ai făcut și îl arunci într-un vas murdar, dar plin de apă. Îl dezbraci și apoi îl îneci. De ce ai face una ca asta?

- Mai bine nu ne mai gândim la asta.

- Uite! Așa se naște un mac prematur, îți spui într-un final. Știai că ăștia rezistă cel mai puțin? Da, nu fii așa mirat. Mor tragic. Se nasc și mor forțat.

- Nu simt nimic...

- Mor tragic. 

Jocul emoțiilor: Vinovăția

-Nu se poate așa ceva! strigă bruneta, aruncând tot ce are prin geantă.
-Nu e?
-Nu, nu e! Ah, ce nătângă! E numai vina mea!
-Nu-i așa. E vina mea! Dacă n-aș fi spus să venim aici...
-Ce-i cu voi? Doar eu sunt de vină. Trebuia să ajung la timp.
-Sigur! Nu are rost să îmi ascundeți vina. Eu sunt cea care nu a insistat să vină cu noi la întâlnirea ailaltă.
-Dacă aș fi mers la biserică nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
-De fapt, la mine e de găsit vina. Nu am vrut să merg cu voi cu barca, se auzi o voce masculină în spatele fetelor.
-A fost doar un moment și un loc nepotrivit. Evident că e vina mea. De aș fi fost mai atentă... concluzionă bruneta.
-Poate noi suntem cei vinovați, iar tu cea pedepsită, încercă să o aline mama a doua zi la telefon.
-Stăteam aseară și mă gândeam, mărturisea mătușa internată în spital, dacă nu veneați să mă vizitați ieri sigur nu s-ar fi întamplat una ca asta.
-Îmi pare rău, e vina mea, îi spuse gardianul beat din parc. Trebuia să îi prind pe copilași de guler când i-am zărit.
-Știm a cui e vina, afirmă polițaiul într-un final. Ar fi trebuit să îți preluăm cazul imediat ce am auzit povestea.
Vina tuturor sau vina nimănui, ea se pierdu deja într-o bulă a cărei coșmar nu îi se zărea prea curând capătul.

Jocul emoțiilor: Rușinea

-Nu ți-e rușine?
-Poftim? bătrânul se uită la doamna din dreapta lui, cu ochii căscați, sperând ca roșeața ce izvora din indignare să nu ducă la explozie.
-Cum îndrăzniți să vă așezați lângă mine? Mă incomodați.
-Dar locul era liber...
-N-aveți pic de rușine? îl atacă pe același bătrânel un domn, îmbrăcat la patru ace, venit în fugă.
-V-am deranjat cu ceva? reușește să rostească în vacarmul aglomerației, băgând imediat capul în pământ.
-Nu știți că mai întâi se iese și apoi se intră? țipă domnul, aruncând fulgere încărcate de nervi.
-Nu vă e rușine? i se adresează domnului un țigan.
-De ce mi-ar fi? tună el și în stânga.
-Vă luați așa de un om în vârstă...
-Îl educ! mândria se citește în mustața arcuită.
-Domnișoară, nu ți-e rușine? un altul puțin mai încolo.
-Vorbiți cu mine? își scoate șocată și cealaltă cască din urechi și se îndepărtează puțin de bara de care se ținea.
-Cum puteți privi atât de impasibilă toată scena asta fără să acționați?
-Ce obraz gros aveți, domnule! tipul se întoarce către direcția din care se aude glasul.
-Ce vreți să spuneți? își bulbucă ochii la un tinerel.
-Dojeniți o fată că nu se ia la bătaie cu cucoana aia fără bun simț...
-Ți-a pierit și ultimul dram de rușine! o roșcată mustră tinerelul.
-Ce-am făcut? glasul se aude puțin prea ascuțit.
-Stai țeapăn în dreptul ușii, când trenul a oprit și lumea vrea să coboare! sosește pumnalul.
-Hai, tanti, ți-ai uitat rușinea acasă?  intervine un chel.
-Excuse-moi? pune jignită mâna pe piept.
-Bruschezi așa un puștan în public! Cine îți dreptul?
-Becule, ți-ai călcat rușinea în picioare?
-Scuze?
-Exact, scuze! Era piciorul meu! sare un alt gentleman aproape de scările rulante.
-Rușine să-ți fie!
-Tot mie? se rățoiește gentlemanul.
-Eu sunt aia care staționează pe mijlocul scărilor?
-Blondo, ți se pare că vrea cineva să treacă?
-Mă mir cum poți ieși așa din casă! Nu te simți deloc rușinată? o băbuță din spate comentează.
-De ce m-aș simți?
-Păi, cum, mamă? Să ieși cu ghiarele alea colorate în mijlocul societății?
-Eu aș crăpa de rușine în locul tău! o alta, care staționează regulamentar.
-Și de ce, mă rog? Că educ tinerimea?
-Îi educi pe ei și mata ai ieșit fără pălărie!
-Sunteți chiar nerușinate! Blocați lumea aici ca să stați voi la bârfă! o voce bărbătească pe fundal.
Studenta trece pe lângă toate iluziile acestea ale pudicității. Îi ocolește fără să știe ce e rușinea, cu căștile în urechi, cu gândul dincolo de nori.