Amintirea ta

Iti vine sa crezi? Esti din nou in mintea mea... Imi bantui fiecare coltisor fara niciun pic de rusine, treci peste momente si emotii si ma lasi sa ma uit la tine cum faci asta. Ciudat? Bizar? Obisnuinta. Si totusi nu, pentru ca tu nu-ti fac aparitia prea des, dar cand o faci... Nu stiu cum sa numesc asta. Unii o numesc amintire, altii ii spun depresie, eu cred ca am sa-i zic doar Tu. Tu care traiesti in propriul tau univers, netulburat de nimeni si totusi il vizitezi pe al meu cand iti mai amintesti. Sau cand imi amintesc eu. O fi totuna? Nu, nu cred. N-are cum sa fie la fel. Tu nu vrei sa  fii acolo, poate nici eu nu as vrea. Sau poate da. Uneori nici nu mai stiu. Dar, de fapt, ce e de stiut? Ca tu inca traiesti, impotriva vointei mele sau a tale, in ciuda a mii de reguli scrise si nescrise, a unor idealuri nespuse. Sa mai spun ceva? Mai e ceva de zis?
Amintiri. De ce au nevoie oamenii de amintiri? De ce se intorc amintirile la noi? Ce e cu atatea scene care au fost? Au nevoie de ele. Avem nevoie. Sa simtim ca nu am trait degeaba, sa ne intoarcem in locuri frumoase ori de cate ori avem nevoie, sa invatam din propriile greseli. Le regasim atunci cand trecem prin locuri, momente ce par asemanatoare. Ele nu sunt chemate, se cheama singure. Nu vin la apelul nostru, ci la cel al factorilor exteriori. Sau poate ca e si vina noastra. Poate ca eu le chem. Dar nu mereu, doar cand am nevoie. In rest, vin singure.
Depresie. De ce depresie? De ce nu amintire? E amintire? O fi. Pacat ca alegem partea rea a acesteia. Insistam pe partea negativa, privim doar la cele ce am gresit, ramanem in groapa. Insa atunci cand dam de cele bune, in strafundul mintii noastre haotice, ne uitam la ele ca un copil ce isi priveste bomboana mult dorita din spatele vitrinei. O bomboana pe care probabil a mai avut-o. Sau o mai poate avea. De ce am ramane blocati pe asa ceva? Noi sau doar eu? Eu sau si tu?
Totusi esti acolo. Cu mine sau fara. Imi cotrobai prin lucrurile de mult ascunse, scoti la iveala vremuri apuse. Nu stiu daca simt ceva... Cert e ca este o amintire. Ba nu. Esti Tu. Amintirea mea esti Tu.

Despre fericire

-Cum ajungi la fericire?
-Nu ajungi la fericire...Nu e un loc aparte.
-Si atunci cum stii ca esti fericit?
-E greu sa iti dai seama ca esti fericit pentru ca te gandesti ca de fiecare data poate exista ceva mai bun. Nu esti indeajuns de multumitor ca sa iti poti da seama ca esti fericit. Atunci cand esti distrus, cand genunchii iti sangereaza de la atatea cazaturi, cand simti ca nu poti sa mai respiri de la atatea lacrimi, cand vezi ca ai pierdut ceva ce avea o valoare inestimabila in ochii tai...cand iti dai seama ca intr-o clipa antecedenta te simteai bine, realizezi ca erai fericit. Fericirea o constientizezi cand nu o ai prin preajma.
-Cat dureaza fericirea?
-Fericirea adevarata dureaza doar o clipa, spunea odata un invatat. Durata unei altfel de fericiri o descoperi singur...

Sa iubim?

Nu putem sa aruncam cu Te iubesc-uri; nu le putem da chiar tuturor cuvintele valoroase gandindu-ne ca nu ne costa nimic. Costa. De fiecare daca cand o spunem cuiva se duce o parte din noi, un colt din inima. Si daca am putea? Doar asa, ca sa-i facem pe ceilalti fericiti. Daca nu e din suflet atunci e minciuna, e ignoranta, e ipocrizie. Degeaba o mai spui. Mai degraba taci. Dar daca am putea? Ce sa putem? Sa ii iubim pe ceilalti?
Da, putem incerca sa ii iubim pe toti, desi pare intangibil acest scop. Putem incerca. Dar nu o spune. Nu mereu, nu tuturor. Unii te vor judeca, altii te vor admira, insa parerea celorlalti nu conteaza. Ci parerea ta. Daca tu vrei sa-i iubesti pe cei din jur, iubeste-i. Spune-le asta insa doar celor care merita.