I e cam ciudată.
Mi-a spus,
într-o doară,
într-o seară somnoroasă,
printre frunze furtunite,
mai mult amorțită-
sau poate ciufulită-
decât decisă
(dar sigur impulsivă)
că vrea să se mute,
să se alipească
de cine vrea
și cu asta
basta!
Dar,
din păcate,
nici ea nu știe
în ochii cui vrea să se piardă,
de dragul cui să moară
sau să bată mai tare.
I-am spus:
-Cu o așa stare
nu vei ajunge la mare depărtare
și te vei supune
unei inimi și mai reci.
S-a posomorât
(evident)
și s-a-ngropat în perne rupte-
sau puf, cum ea le numește-
și-a înecat amarul
și m-a ignorat.
De acum,
când e obosită,
nu o mai întreb,
ci o las să hoinărească
pe frunze ruginite,
pe lumânări topite,
spre zări infinite
sau nicăieri...
