Totul a început cu o sticlă amărâtă de apă plată, la 0.5 L, al cărei capac nu îl puteam deschide. Apoi m-ai purtat pe niște străzi îmbârligate și eram din ce în ce mai singuri, iar eu începusem să îmi imaginez sfârșitul undeva după următorul colț. Dar ai fost mai mult decât amabil să mă lași în fața blocului teafără, doar cu un sfert de creier amorțit.
Când am ajuns în fața unghierei, rotocoale de valuri sărate au început să-mi răcorească obrajii înfierbântați. Nu mai suportam. Degetele nu mai ascultau comenzile nici dacă încercam să le dau peste cap. De fapt, creierul nu mai era demult prezent. Se făcuse scrum undeva pe drumul acela strâmt și prăfuit către înțelepciune, un drum pe care prea puțini se mai aventurează. Partea proastă era că și inima se pierduse undeva pe coastele altei lumi, pe o față străină a vreunei stele.
Și uite așa am ajuns în acest loc, în care mi s-a spus că mă voi distra de minune, iar eu i-am crezut, lăsându-mă convinsă de zăbrelele roz de la fereastră. Ce bine că măcar elefantul nu a uitat să mă viziteze zilnic, rămânând exact așa cum îl știam: mustăcios și matinal. Știa că nu l-am suportat în prima clipă când îl văzusem, dar asta nu a făcut decât să îi dea curaj să îmi aducă trandafiri ofiliți în continuare. Mi-a adus și ursulețul de pluș, lucru pentru care îi sunt extrem de îndatorată, animăluț pe care îl chinui în fiecare seară și îl azvârl sub pat în fiecare zi la prânz, pentru a se mai odihni și el.
Partea bună e că mi-au spus că nu voi mai sta mult aici. Asta mă bucură, deja mă săturasem de așternuturile albastre, cu buline galbele, detestabile. Îmi aduc și niște pastiluțe extrem de mici, negre, la fiecare miez al nopții. Cică mă vor ajuta să ajung într-un loc mai bun. Iar eu îi cred pentru că elefantul dă duios din cap, iar trandafirii demult păliți încep să tremure.
Sincer, nu-mi amintesc dacă am scăpat vreodată de acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu