Mai știi vaza aia pe care am spart-o săptămâna trecută?
Îți
mai amintești cum arăta? Câte colțuri avea? Cât de neobișnuită era?
Îți amintești că am vrut să o dăm bunicii pentru că o iubea super mult și
oricum nu ar
mai fi văzut-o pentru prea multă vreme? Mai știi că am strâns-o
tare la piept și am țipat că nu îți aparține decât ție? Și că o mutam aproape
în fiecare zi în altă cameră? Că lăsam florile să
se usuce în ea, crezând de
fiecare dată că vor rezista veșnic? Și că de fapt nu îmi aduceai flori prea
des? Mai ai întipărit în minte colțul acela ciobit pe care tot eu l-am atins cu
marginea tabloului pe care te-am rugat a doua zi să-l atârni cumva de tavan? Că rareori te rugam să faci un lucru pentru mine când aveam vaza în brațe? Ce
spui de culorile de pe fundul gros, de sticlă? Cam câte erau? Nu-i așa că ăla
era micul nostru vitraliu? Și că doar tu, după multe insistențe, erai singura
persoană din întreaga lume care-l putea vedea?
Mai știi ce s-a întâmplat când
ai închis ușa? Ai aflat că atunci când ai
dispărut tocmai țineam vaza în mâini?
Știi că în acel moment
am scăpat-o? Ai auzit din dosul ușii cum mii de cioburi
s-au
împrăștiat pe podeaua noastră urâtă? Ți-au zgâriat acel
sunet ascuțit
urechile? Dar scâncetul de după? Știi
că tot ce aveam era în vaza aceea? Ai
simțit
sângele-mi cum se împrăștie pe gresia
dură în încercarea dezastruoasă de
a
prinde fiecare ciob? Erai încă
acolo când cu un suspin am
îngrămădit toate
bucățelele
într-un coș de nuiele
mucegăit? M-ai
auzit oare
când
te-am strigat
să vii să îl iei? O vei mai lua acum? O va mai privi vreodată cineva?
Îți amintești, dragule, ce ți-am spus
prima oară când ți-am arătat vaza? Îți mai răsună acel „ai grijă de
ea" în minte? Cum mai e vaza ta? Știi că semănau foarte mult înainte? Când
era acel înainte? Înainte să închizi ușa? Ai putea să-mi povestești totul de la
început? Ce s-a întâmplat cu vaza mea?
Nu-mi amintesc absolut nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu