Poate că îmi doresc să ne întâlnim din întâmplare, într-o conjunctură extrem de haioasă și deloc jenantă, să-mi propui să mă conduci acasă, iar eu să nu accept decât la a cincea insistență, scuzându-mă că nu mi s-a mai întâmplat și că obișnuința mea de a mă întoarce singură, pe un vânt ce-mi îngheață instantaneu genele, este grea de scos din țâțâni și că nu cred oricum că prietenia noastră spontană și neașteptată va dura prea mult, de aceea nici nu îți voi da numărul meu de telefon și nici numele nu ți-l voi șopti după ce-mi vei fi ghicit prenumele din șapte încercări sâcâitoare, dar voi accepta să ne întâlnim din nou, tot așa, pe nepusă masă, la a noua stație de metrou, după ce soarele va fi decedat de ceva vreme, iar eu îmi voi fi scăpat deja căștile albe cu pițigoi pe podeaua nasoală de care am făcut mișto prima oară când ne-am văzut și m-ai plăcut, deși nu mi-ai spus-o decât atunci când mi-ai schimbat numele de familie, cu buna-știință a alor mei, și fără mare tam-tam, sub un picior al Eiffel-ului, pe care mi-ai promis că îl vom picta încă de la prima întâlnire adevărată, pe care, desigur, n-am avut-o niciodată, deși mi-am dorit mult, cu toate că știam că nu ești de acord cu restaurantele fițoase și că nu suporți fumul de lumânare și să aduci trandafiri, fie ei cei mai eleganți, ci preferi florile câmpului, pentru că sora mea ți-a dezvăluit plăcerile mele ascunse și deloc normale, flori pe care le-ai fi învelit într-un ziar german, doar pentru a-mi arăta că știi ce e aia o antiteză, și pe care mi le-ai fi lăsat în fața ușii de la etajul al treilea, înainte de orice întâlnire de-a noastră, invidiată de toți prietenii noștri și mai ciudați, pe care am încetat să îi mai vizităm îndată ce ne-am definit lumea și ne-am mărturisit reciproc că nu ne-a plăcut prima întâlnire, căreia îi vom fi datorat totuși atât de multe și care ne-a hipnotizat în așa măsură că am crezut că ochii-s zâmbetul și zâmbetul e inima celuilalt, pe care atât de ușor am subestimat-o și care, așa cum ne-am așteptat, ne-a băgat într-o groază de belele, dintre care și preferata mea, cea cu schimbarea numelor, din mijlocul unui Paris aglomerat și atât de clișeic, asupra căruia s-a năpustit detestarea mea profundă imediat ce ai plecat și ai uitat de florile mele sălbatice învelite în ziar nemțesc de cea mai proastă calitate, de obicei lăsate la fosta mea ușă de la etajul al treilea, care nu seamănă deloc cu cea nouă, monotonă, a culcușului tău aspru parfumat și îngrozitor de plictisitor în lipsa pisicii tale atât de alintate, care m-ar fi trezit în fiecare dimineață doar pentru a-mi strecura în suflet amărăciunea plecării tale mult prea bruște, căreia nici acum nu îi fac față, deși nu spun nimănui, nici chiar mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu