Jocul emoțiilor: Vinovăția

-Nu se poate așa ceva! strigă bruneta, aruncând tot ce are prin geantă.
-Nu e?
-Nu, nu e! Ah, ce nătângă! E numai vina mea!
-Nu-i așa. E vina mea! Dacă n-aș fi spus să venim aici...
-Ce-i cu voi? Doar eu sunt de vină. Trebuia să ajung la timp.
-Sigur! Nu are rost să îmi ascundeți vina. Eu sunt cea care nu a insistat să vină cu noi la întâlnirea ailaltă.
-Dacă aș fi mers la biserică nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
-De fapt, la mine e de găsit vina. Nu am vrut să merg cu voi cu barca, se auzi o voce masculină în spatele fetelor.
-A fost doar un moment și un loc nepotrivit. Evident că e vina mea. De aș fi fost mai atentă... concluzionă bruneta.
-Poate noi suntem cei vinovați, iar tu cea pedepsită, încercă să o aline mama a doua zi la telefon.
-Stăteam aseară și mă gândeam, mărturisea mătușa internată în spital, dacă nu veneați să mă vizitați ieri sigur nu s-ar fi întamplat una ca asta.
-Îmi pare rău, e vina mea, îi spuse gardianul beat din parc. Trebuia să îi prind pe copilași de guler când i-am zărit.
-Știm a cui e vina, afirmă polițaiul într-un final. Ar fi trebuit să îți preluăm cazul imediat ce am auzit povestea.
Vina tuturor sau vina nimănui, ea se pierdu deja într-o bulă a cărei coșmar nu îi se zărea prea curând capătul.