Am avut-o larg deschisă pentru o vreme, încercând să alung frica, la început furișându-se timidă, dar apoi intrând galopând, îmbâcsind tot aerul din camera ponosită, și să-mi admir vechea prietenă.
Am urmărit vântul cum îmi mângâia draperia verde, în dungi, șoptindu-mi îndrăzneț: ,,Nu vei reuși. Niciodată nu vei scăpa de noi.”. Nu l-am lăsat să se plimbe prea mult pe lângă urechile mele.
Sunetele, ca spargerea unor tobe gigantice, m-au cutremurat cu totul. Cred că până la urmă astea au fost piesa de rezistență. Am privit pe geam, încercând să găsesc tunele ce zbierau în depărtare, dincolo de pătura întunecată.
Umbra unor spirite se zbăteau să treacă de plasa subțire, bătută în cuie pe cadrul ferestrei. Le vedeam conturul. Reflectoarele ce se aprindeau și stingeau brusc erau de mare ajutor.
Am întors privirea când am început să le aud râsul murdar și mai ales atunci când ochii sticloși, pofticioși m-au luat în vizor.
Încă un zgomot tulburător.
Am închis fereastra.
Pentru prima dată după foarte multă vreme mi s-a strâns frica sub pielea care se încrețea cu fiecare picătură.
Furtuna nu trebuie admirată astă seară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu